Ghici ghicitoare...

Aşa îmi mai place mie să cataloghez oamenii şi animalele! Spre exemplu pe distinsa Ţuchiana, o colegă de cameră cu blană, m-am grăbit cu o plăcere nebună să o redenumesc 'Copilul diavolului', şi asta numai din cauză că, plină de energie şi ţinută cu sila în spaţiul restrâns din casă, a spart obiecte, a dărâmat ghivece şi a mâncat bambuşi, a doborât la podea perdelele, a ros lucruri de lemn şi a alergat-o pe sora ei Gia. Şi profit de ocazie aici, deşi n-are legătură directă, să menţionez cu indignare că mi-a spart şi soarele albastru de ceramică, soare albastru care era nici mai mult nici mai puţin decât preferatul meu din casă.
Conform propriei mele afirmaţii, cei care sparg obiecte preferate, fac tot felul de stricăciuni în casele altor oameni şi mai aleargă câteodată pisici, sunt copii ai diavolului.
Şi mă întreb eu acum, privind la mine, cum sparg obiectele preferate ale altora, dărâm şi stric diverse prin casele oamenilor...şi ocazional alerg pisici... Eu al cui copil sunt?

Uit de toate şi de mine

Au fost momente când am vrut să uit tot, tot din ce există în timp şi spaţiu şi să îmi rămână cel mai pur nimic. Au fost momente când m-am enervat că anumite lucruri le uit atât de repede. În unele momente am crezut că n-am cum să uit lucrurile esenţiale sau importante. Iar în alte momente,n-am reuşit să înţeleg cum de aş fi putut uita vreodată lucruri atât de incredibile precum tainele eterne ale naturii din care fac parte.
Dar cu uitarea de fapt e atât de simplu. Există. Şi cât timp există orice în lumea asta se poate uita, e suficientă o clipă de distragere a atenţiei, de fugă a minţii prin cotloanele ei dubioase, şi orice - de minimă importanţă sau de cea mai mare importanţă pentru viaţă, sau viaţa însăşi şi raţiunile ei - se poate pierde tiptil,în uitare.
Dacă mai aveam vreo îndoială, simţind vanitos că anumite lucruri nu le pot uita, aceasta mi s-a spulberat, căci nimic nu rămâne nelămurit. Am avut un moment în care mi-am dat seama încercând să accesez informaţia privind data naşterii mele, că o uitasem, şi că nu mai era la îndemâna mea. Golul de amintire n-a durat mult. Mi-am adus aminte, deşi, preţ de alte câteva momente, nu mai eram sigură dacă răspunsul regăsit, adică cifra zilei mele de naştere, este cel corect sau mă înşel. Toate astea n-au durat mult, câteva fracţiuni sau chiar secunde infime. Dacă cineva mi-ar fi cerut această informaţie, cu siguranţă timpul de confuzie ar fi fost atât de scurt încât persoana nici n-ar fi sesizat momentul meu de uitare. Şi totuşi, a fost uitare autentică. Uitarea face parte dintre acele creaţii care nu iau pauză, sunt continue şi permanente, inepuizabile şi neobosite. Şi cum te opreşti o secundă să iei o gură de aer, prinde momentul şi te invadează. Îşi construieşte imperiul din victorii mici, pe nevăzute, iar avuţia sa trece neobservată, căci nimeni n-are ochi şi urechi pentru uitare. Orice se poate uita, nu contează cât de mic sau cât de mare. Şi asta nu prea-i bine.

Am visat

Am visat un vis minunat. Am visat alai de fiinţe celeste toate în straie de sărbătoare, trecând cu pas plutit, onorând cu prezenţa şi puritatea lor pe cel ce urma să vină. O fiinţă atât de înaltă şi de preaiubită de Dumnezeu, încât Acesta Însuşi îi croise poartă rotundă din piatră pentru a-i întâmpina paşii şi a-i sărbători venirea.
Iar eu, creatură măruntă şi tenebroasă, priveam dintr-un colţ cu ochi mijiţi şi fascinaţi la divina procesiune, neputând să cuprind cu privirea şi nici să înţeleg cu mintea întreaga-i strălucire.

Nus sau pensionar?

Cineva greşind evident destinatarul, mi-a trimis un mesaj cu sugestia că poate ar fi indicat să mă pensionez acum, că oricum, dacă mai aştept, nu mai câştig mare lucru în plus, doar vreo 5 lei. Asta într-adevăr este o variantă pe care n-am luat-o în calcul, dar ar trebui să ciulesc urechile, că cine ştie ce iese. Dacă tot nu mai câştig mare brânză în plus aşteptând vârsta de pensionare, de ce să nu mă pensionez de acuma? De ce să mai aştept câteva zeci de ani, timp în care poate se va desfiinţa cu totul sistemul de pensii din lume, sau timp pe care până la urmă poate nici n-am să-l apuc...că atunci când e vorba de zeci de ani, multe se transformă, sau dispar de tot. Până la urmă persoana are mare dreptate, ar trebui să mă pensionez. O dată, din cauză că nu voi mai avea grijă să produc ceva bani ca să pot să acopăr cheltuielile uzuale, voi trăi liniştită din pensie văzându-mi în tihnă de ale mele. În al doilea rând, că voi căpăta şi un anumit statut. Că vorba aia, în momentul ăsta ce statut oficial am? Angajat nu-s, şomer nu-s, elev nu-s, patron nu-s, proprietar nu-s, chiriaş nu-s, evident pensionar nu-s. Deci se pare că sunt un 'Nus' dar aş putea deveni pensionar, şi brusc aş avea un statut, social recunoscut.
Şi uite cum te pun unii oameni pe gânduri cu mesaje care nici măcar nu erau pentru tine. Eu până acuma nici nu aspiram, nici nu doream să capăt vreun statut de felul ăsta. Am avut şi nu mi s-a părut că fac ceva special pentru mine, sau că îmi aduc reale beneficii. Totuşi acuma mă gândesc cum dă mai bine să răspund oamenilor într-o situaţie de genul:

'Vasilică, tu ce eşti? Sunt patron!'
'Gheorghiţă, da tu ce eşti? Sunt chiriaş'
'Cristina, tu ce eşti măi?' Şi acuma... care răspuns este social preferabil:
a. Sunt pensionar.
b. Sunt Nus.

Voi mai reflecta asupra problemei... (mie îmi place şi Nus, nu ştiu dacă le place şi celorlalţi).

Sclav pe plantaţie de blană

Când mă uitam eu mai de mult la filmele cu negrii din State, sclavi pe plantaţiile de bumbac, ceva mă fascina la munca lor şi la bumbac. E limpede că nu înţelegeam realităţile. De la o vreme am ajuns eu însămi un fel de sclav pe o plantaţie de blană. Şi asta m-a făcut să înţeleg că e transpiraţie nu glumă să munceşti pe plantaţie. De când mi-au fost aduse generatoarele de blană, blana s-a înmulţit sălbatic pe teritoriul meu şi a cuprins fiecare locuşor. Blana a găsit teren roditor şi au început să iasă recolte abundente. Blana e peste tot acum, pe canapele formează covoare, pe masă creşte răzleţ, pe pat stă mascată dar mă gâdilă la nas noaptea în somn, pe haine, pe duşumea, chiar şi pe tastatură unde tot apare în timp ce scriu. Culeg recolte continue şi nici nu apuc să termin bine cu un rând că apare altul. Nici nu-mi imaginam cât poate fi de productivă o plantaţie de blană. Oricum deja sunt depăşită de ritmul în care creşte blana şi mă gândesc cu milă la bieţii negrii pe care degeaba îi băteau stăpânii lor. La un moment dat trebuie să recunoşti că pur şi simplu nu mai poţi ţine pasul cu blana, sau cu bumbacul. Măcar de aş fi avut un simţ al afacerilor dezvoltat şi aş fi valorificat recolta. Aş fi putut face pulovere, fulare şi mănuşi pentru la iarnă... pentru mine şi pentru cunoscuţi.

Dileme prin unghere

Dilemele pândesc la fiecare colţ. Majoritatea sunt asemenea siluetelor cenuşii făcute din cărbune ars complet, sculptate în forme consistente dar dărâmabile într-o singură atingere. Păstrează silueta iniţială a problemelor reale, dar se transformă într-o mică moviliţă gri, prăfuită şi nedefinită dacă vrei să le scormoneşti. Au glasuri piţigăiate şi apar ca nişte mici gargui energici dar fără picioare, prin toate ungherele întunecate pe lângă care trec. Te pâsâie discret de acolo, ca nişte bişniţari ilegali la colţ de stradă, pregătite să te aburească să iei de la ele ceva de care oricum nu ai nevoie. Se amuză copios când reuşesc să te ţină în colţul lor umbros un timp cât mai îndelungat fără să-ţi dai seama de ansamblul situaţiei. Dilemele n-au curaj să iasă însă de prin unghere pentru că şi-ar scutura puternic în lumină buna imagine de sine. Ele ştiu că nu-s mari monştri, poate nici nu-şi doresc să fie. Încearcă totuşi să păstreze o aură de mister asupra naţiei lor ţinându-se în obscuritate, acolo unde dimensiunile lor reale nu-s uşor de întrezărit. Iar dacă prind în plasa naivi şi creduli nu au nicio jenă în a se da drept dragoni ameninţători şi scuipători de foc, atâta timp cât le merge şmecheria.
Am surprins de dimineaţa şi eu câteva dileme tupeiste care mă ameţiseră în gaşcă în colţul întunecat dintre aragaz şi farfuriuţa de sticlă maro, ţinându-mă pe loc cu întrebarea 'oare cu ce am chef să-mi frig limba mai întâi? cu cafea fierbinte şi neagră sau cu ceai la fel de fierbinte şi cu aromă de coacăze? Ceşcuţa mică sau cana mare?' M-au prins în vorbăria lor dichisită un timp până ce pe fundal le-am auzit chicotelile maliţioase, mi-am dat seama că sunt iarăşi victimă într-o escrocherie şi le-am zis cu ton ferm să mă lase-n pace.

Foarte logic

Sunt lucruri atât de logice încât eu nu înţeleg sub niciun chip cum de nimeni nu le acceptă. Spre exemplu: Ce poate să iasă dintr-un ou de citrin călător? Un pui de citrin călător! E logic. Şi atunci de ce nu e nimeni de acord? Acum că mi-a ieşit oul în cale, aştept şi puiul de citrin.

Oamenii bărzoi

Mă apucasem să scriu un post amănunţit despre un anumit soi de oameni zâmbitori, oameni cu măşti de bărzoi, şi apoi m-am gândit mai bine: La ce bun? Eu ştiu cum sunt şi care sunt ei, nu mă pot surprinde, nu îmi pot face nimic, pentru că eu îi ştiu chiar dacă ei nu ştiu că-i ştiu. Aşa că pentru ce să îi descriu; ca să se recunoască? Sunt şi ei, îşi joacă rolul lor, au şi părţile lor bune care vin odată cu celelalte zâmbitoare, îţi dau şi ajutor real, dar au şi naivitatea de a crede că dacă nu zici nimic chiar le intri în joc, chiar le crezi scenariile şi că ai intuiţie corectă şi informaţii în tot ce-i priveşte pe alţii, mai puţin pe ei.
Şi atunci m-am gândit, pentru ce să scriu mai multe despre soiul ăsta? Rândurile de aici sunt mai mult decât suficiente, oricum nu-şi pot recunoaşte sieşi ceea ce sunt şi din păcate nici n-au dorinţă să nu mai fie bărzoi. Şi, aşa cum un om bărzoi a aflat încurcat odinioară, eu am numărat toate gutuile din pom, iar atunci când una dintre ele se evaporează... ştiu, dar gutuile nu sunt atât de importante ca să reacţionez... iar dincolo de gutui, ei nu mai pot face nimic.

Ca vântul care întotdeauna bate

Cu adevărat, nu doresc mare lucru. Aş vrea ca întotdeauna să pot să alerg ca în seara asta cu picioarele desculţe, pe nepregătite şi pe înserate, vântul răcoros să-mi dea părul la o parte din ochi şi de pe faţă şi să nu mă deranjeze nici cea mai mică celulă din corp, să nu-mi fie nici frig nici cald, nici foame nici sete. Copacii să-mi zâmbească şi să ţopăie pe lângă mine, iar eu să mă bucur exact ca în seara asta, cu o bucurie deplină fără sa am nimic. Şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.

O altă dimineaţă

E deja ceva timp de când dimineaţa mă trezesc cu senzaţia că sunt în 'acelaşi tip de dimineaţă' şi că de fapt ar trebui să fiu într-un 'alt fel de dimineaţa'. Nu pot defini exact ce înseamnă un 'alt fel de dimineaţă'. Nu ştiu dacă e vorba de ceva mai însorit sau mai noros, de ceva mai călduţ sau mai răcoros, mai cu oboseală sau mai cu odihnă, cu evenimente bogate sau cu evenimente puţine, căci au fost dimineţi şi aşa şi aşa. Nu ştiu nici dacă e vorba neapărat de alt loc. Poate nu fizic. Şi nici nu are de-a face nimic cu dorinţa vreunui alt fel de viaţă sau cu vreo plictiseală. Mă trezesc cu o subtilă senzaţie de: 'Tot dimineaţa asta? Tot aşa?'. Şi parcă dimineţile 'tot aşa' încep să mă pună pe gânduri... n-ar fi trebuit totuşi să fie 'alt fel'? Parcă, deja când percep trezirea dimineţii, îmi izbesc ochii de acelaşi model de ţesătură alb cu negru pe pânză roşie, ca într-un ştergar muntenesc care se întinde în faţa mea. Ştergar care e frumos de altfel, mă încântă, mă face să zâmbesc şi să mă simt bine, dar îi cunosc pe de rost modelele stilizate. Iar seara, când mă scufund spre somn, moment care de când mă ştiu readuce zilnic mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare ce se mai întâmplă la noapte în vis', mi s-a adăugat acuma şi mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare mâine dimineaţă e un alt fel de dimineaţă?' Am încercat chiar să păcălesc un pic dimineaţa şi m-am repoziţionat în pat, mi-am schimbat somnul la 180 de grade sau la 90, sau la diverse alte unghiuri, sau în altă cameră... dar n-a funcţionat, dimineaţa a rămas aceeaşi doar...privită din alt unghi al camerei. Evident o altă dimineaţă vine atunci când vrea ea şi nu merge grăbită cu trucuri de-astea ieftine. Cred eu că e prin preajmă totuşi, aşa-mi zice o senzaţie. Oricum încă nu m-am plictisit de aşteptat, nu m-au apucat exasperarea sau nervii că nici dimineaţa asta nu e aia. Am încă entuziasmul sărbătoritului care ştie că a doua zi urmează să primească un cadou. Sper să nu ajung să fiu dezamăgită că nu vine cadoul, mă gândesc că mai e până la Crăciun. Şi la urma urmelor, o altă dimineaţă nu se primeşte în dar aşa, în orice clipă.

Mintea şi-o va lua-o pe coajă

Mintea mea capătă proporţii de nesimţită. Devine tot mai guralivă, tot mai scenaristă. Mă asaltează non-stop cu flecăreala ei colorată iar eu am rugat-o cu frumosul să mă lase măcar un timp în linişte. Adică i-am spus ceva de genul 'ciocu' mic', dar într-un mod mai elegant pentru că o respect, încă. Mă cicăleşte zi de vară până-n seară, şi de seara până dimineaţa la fel. Şi nu e prima dată când i-am zis să se mai relaxeze. Iar ea ce face? Clămpăne cu forţe proaspete, parcă mereu mai agresivă. Mă face s-o ameninţ. Acuma nu ştiu dacă forţa poate fi o soluţie bună. Dar atât mă oboseşte încât până la urmă mintea tot o să şi-o ia pe coajă. Şi nici n-o să poată comenta nimeni în apărarea ei că n-ar fi meritat-o.

În sfârşit momentul mult aşteptat

În sfârşit de azinoapte teii din împrejurime au început să transmită semnalele parfumate pe care le aşteptam de atâta timp. Deja în perioada asta ar fi trebuit să aromeze zona de vreo săptămână şi începusem chiar să mă îngrijorez că poate anul ăsta o să zică pas. Mă gândeam că i-a bătut ploaia şi furtuna prea tare şi fac contre deschizându-şi florile fără mirosurile consacrate. Dar era se pare doar o chestiune de timp. Acuma în casă îmi miroase subtil a tei, iar, dacă ies pe balcon şi inhalez profund, atomii înmiresmaţi îmi tropăie din nări până la capătul plămânilor. Acum parcă recunosc că vine vara. Sunt precum căţeluşul lui Pavlov, dacă nu-mi sună clopoţelul cu tei parfumaţi nu mă trezesc la vară.