Dezîndrăgostire

De cele mai multe ori dezîndrăgostirea funcţionează. Nu-i simplu.. nu deloc. Dar se întâmplă. Te poţi dezîndrăgosti de un ticălos, de un nemernic, de un mincinos, de un om absent, dezinteresat, de un beţiv, de un prefăcut, de un plictisitor ... Astea-s cazurile simple.
Apoi poţi chiar să te dezîndrăgosteşti de un om drăguţ, amabil, plăcut, distins, şarmant, atent, fermecător, iubitor... Astea-s cazurile ceva mai complicate, cu durere şi bătaie de cap, totuşi merge şi aşa.
Mă tem însă că dezîndrăgostirea nu funcţionează când vine vorba de un soi aparte de om. Nu funcţionează în cazul omului de gheaţă, gheaţa gheţurilor, sloiul sloiurilor, cel mai împietrit şi impasibil om din lume, omul cu ochi de gheaţă şi inimă lipsă. Dacă apuci să te îndrăgosteşti de soiul ăsta.. eşti ca şi terminat. Nu mai funcţionează dezîndrăgostirea. Cu cât gheaţa omului de gheaţă creşte, cu atât iubirea din inima ta creşte. Cu cât calota de gheaţă devine mai profundă, mai de nepătruns, cu atât focul din inima ta creşte. Poate că e vorba de un echilibru natural al acestei lumi. Ca să rămână armonie în natură, fiecare element trebuie să aibă contrapartea sa care să-l echilibreze. Şi atunci când te transformi în contrapartea gheţii nu ai altă şansă decât să devi tot mai multă căldură. Pe măsură ce gheaţa creşte te transformă automat în tot mai multă căldură şi iubire.
Cu cât omul de gheaţă îşi transformă inima-n împietrire cu atât inima ta se învăluie într-un strat tot mai mare de iubire. Ironic şi dureros pentru ambele părţi. Dar poate că este singura cale prin care poţi să înţelegi puterea totală a iubirii, emoţiile sale inegalabile şi răvăşitoare.
Poate ca să ajungi să înţelegi iubirea adevărată şi necondiţionată, trebuie să devi într-un moment în viaţă contrapartea gheţii şi indiferenţei. Trebuie să te îndrăgosteşti tot mai fără speranţă şi mai acut de cel mai de gheaţă bărbat şi să nu mai ai nicio şansă de dezîndrăgostire, sau de a primi iubire la schimb. Să te îndrăgosteşti până ce nu mai doreşti dezîndrăgostirea, până ce gheaţa devine atât de mare că nimic n-o mai poate topi. Până ce dezîndrăgostirea dispare definitiv şi ajungi să înţelegi că iubirea adevărată nu cunoaşte dezîndrăgostirea, nu dispare şi nu se alimentează din nimic altceva decât din ea însăşi, nu există din cauza că o crează în inima ta un bărbat care vibrează sau nu în acelaşi ritm cu tine... există doar pentru că aşa e ea,
iubire,
şi, că asta face ea,
există şi crează
şi nu-i trebuie nimic în schimb pentru asta.

O chestiune de încredere

Omul care are încredere în cineva, pune o dată o întrebare, primeşte un răspuns şi asta îi e suficient, nu se mai îndoieşte deloc niciodată. Ştie, prin faptul că are deplină încredere, că vorba acelui cineva e mai mult decât suficientă, e literă de lege şi nu există altă variantă.
Omul care n-are încredere, dar îşi şopteşte şmechereşte că are, pune o dată o întrebare şi primeşte un răspuns. Şi parcă tot nu-i lămurit. Şi mai pune încă o dată întrebarea, şi primeşte acelaşi răspuns. Dar parcă tot nu-i lămurit şi mai pune încă o dată întrebarea, poate un pic inversând cuvintele ca să pară alta. Şi iarăşi primeşte acelaşi răspuns... Şi mai pune şi a 7-a oară întrebarea, variaţiune de formă pe aceeaşi temă, şi primeşte acelaşi răspuns... şi se ruşinează că după atâtea întrebări şi acelaşi răspuns mereu, ajunge să sâcâie poate pe cel întrebat şi afirmă cu tărie că din respect nu va mai întreba. Dar tot nu-i lămurit. Şi mai pune şi a 18-a oară întrebarea... şi culmea răbdării şi iubirii din partea celui întrebat, primeşte acelaşi răspuns. Şi parcă uşurel, abia de-acum începe să se încreadă în răspunsul repetat, sigur că nu e convins, dar măcar din politeţe se abţine să mai continue cu întrebările. Asta nu înseamnă că nu i-ar mai trece prin cap câteodată să o arunce şi pe-a 19-a, identică în conţinut.
Omul care nu are încredere, degeaba primeşte mărgăritare.

Eu şi Ţuchiana

...suntem o apă şi-un pământ. Eu n-o înţeleg ce-mi zice, ea nu înţelege ce-i spun (de fapt ne cam înţelegem dar ne prefacem că nu avem idee). Eu o rog mereu să-mi dea o lăbuţă de ajutor cu nişte probleme interesante, ea dă ochii peste cap plictisită. Ea mă mâţâie tot timpul să o îndop cu peşte şi ficat, eu pufăi că-i prea insistentă.
Ea ar da orice să ajungă în sfârşit în corp de om, eu mai mai că m-aş încumeta să renunţ la forma de om şi să fiu o pisică. Iar dacă la noapte, la fel ca în filme, cineva ar face schimb de suflete şi m-ar pune pe mine în corp de Ţuchiana iar pe ea în corp de Cristina... eu aş fi o pisică ratată fără nicio abilitate pisicească, ea ar face varză existenţa umană neavând nicio idee ce înseamnă să fii în piele de om. Pentru că niciuna dintre noi nu e pregătită să fie altceva. Eu n-am nicio idee de ce trebuie să locuiesc cu Ţuchiana, ea n-are nicio idee de ce a aterizat aici cu mine. Eu oricum n-am nicio idee de nimic, ea nici atât. Deci ne potrivim.

La ce-s bune hărţile

Nu am fost niciodată mare fan al hărţilor. Poate pentru că nu ştiu să le folosesc. Poate pentru că mi s-a părut mai amuzant să găsesc singură potecile şi potecuţele. Poate pentru că mereu am avut la îndemână câte o hartă care-mi arăta unde-s gropi, ce trebuie să ocolesc şi care-i calea cea mai scurtă spre destinaţie. Şi cu toate acestea am dat în gropile semnalizate şi am mers pe drumurile ocolitoare. La ce-or fi bune hărţile astea? De ce n-or fi hărţile echipate cu ce le tebuie ca să poată să te tragă de mânecă înainte să faci pasul greşit, sau şi mai bine, să poată face călătoria în locul tău? Dar mai ales, de ce n-oi fi luat eu niciodată destinaţiile suficient de în serios cât să învăţ să mă folosesc de hartă?

O regulă

Un prieten mi-a spus că atunci când apele sunt tulburi, orice mişcare le tulbură şi mai tare. În ape tulburi dacă vrei să treci de ele îţi ţii răsuflarea şi nu mişti nicio geană. E greu să stai pe termen lung aşa, mai greu decât orice triplu salt. Dar e prima regulă a oricărui prădător de elită.

De la sălbăticiuni

De la sălbăticiuni învăţăm că nu trebuie să mângâi sau să pui nicicum mâna pe un animal turbat. Un animal încolţit, turbat, speriat de moarte şi stresat o să te muşte de o să-ţi rupă oasele şi poate chiar o să-ţi transmită virusul turbării, indiferent dacă intenţiile tale sunt din cele mai bune.
Pe o sălbăticiune turbată, încolţită şi speriată nu mai pui mâna decât ori după ce i-a trecut turbarea, verificat şi supra-verificat să nu fie doar o aparenţă, ori după ce a murit.
De la sălbăticiuni învăţăm cum e cu turbarea.

Şi dacă...

Am admirat de mică înfruntarea cu marile bestii, aşa cum unicornul îl înfrunta pe taurul de foc, în filmul meu preferat de desene animate (văzut şi răzvăzut de zeci de ori la diverse vârste). Unicornul plăpând şi mic, ultimul din specia sa, împins de taurul înflăcărat pentru vecie în apele mării alături de toţi semenii săi, a ales, deşi nu-i dădea nimeni vreo şansă, să-şi schimbe atitudinea. A ales să nu fie ca toţi ceilalţi ce s-au lăsat zăvorâţi în spumele mării, ci să facă ceva împotriva firii aparente. Să câştige împotriva bestiei în faţa căreia nu avea nimeni şanse. A crezut că poate schimba orânduiala naturală a lucrurilor şi şi-a ţinut speranţa vie în inimă.
Ştiu e doar un desen animat care nu se putea termina altfel decât cu happy-end. Dar... m-a învăţat despre speranţă şi despre schimbarea atitudinii. Mi-a lăsat pentru vecie în inimă speranţa şi credinţa că oamenii se pot schimba. E drept că, nimeni trecut prin viaţă, nu prea dă şanse vreunui om să se schimbe. Atât de des am auzit oameni admirabili spunând, că oamenii nu se schimbă. Ştiu că e greu, chiar chinuitor şi la îndemâna puţinora. Dar există o posibilitate. Şi atunci prefer să cred şi să am speranţă că măcar un om în lumea asta mare se schimbă. Unicornul l-a învins pe taurul de foc.

Următorul blog

La doar un click de mine e Următorul blog, câte un blog diferit de câte ori revin la pagina mea şi fac iar click.
La un click de mine e un întreg univers neştiut ce m-a lăsat cu ochii mari şi m-a absorbit din ale mele pentru un timp.

Următorul blog de mine este

*iubitoarea de verde şi îndrăgostită în limbi străine de mai bine de trei luni
*cel plin de draci, k**turi, mahmureli, fuc**
*zâna măseluţă care descoperă masculii români şi calciul care cade de pe pereţi
*broscuţa cu gura mare care botează pe Maria Nicole şi cântă Aerosmith
*Măriuca, nu oricare ci aceea cu m Mare
*urlătoarea care a emigrat în Suedia
*mai multe bloguri deschise doar cititorilor cu invitaţie specială, de parcă aş avea nevoie de o invitaţie specială să intru în lada de vechituri
*Mircea Crişan, poet (care n-arată rău deloc) şi care îi reaminteşte în versuri că o iubeşte şi-n condiţii de stres (ăsta da bărbat)
*Unde? Când? Cum? Ce? - şi probabil şi alte întrebări existenţiale sau jurnalistice
*Lumini şi umbre, dimineţi îngheţate şi vremuri...
*încă un blog din care n-am înţeles nimic dar pentru că se numea Om şi Pulbere... nici nu m-am mai chinuit
*metafizicx
*sex de cuvinte
*şi apoi a reapărut omul pulbere şi m-am temut să mai continui

Şi atunci în faţa unui univers plin de Următorul blog, bulversant şi chinuit, m-am decis să îmi văd de ale mele... bune, rele, sunt ale mele.

Mie

Vai mie care mi-am uitat toate lecţiile ce le-am crezut învăţate
Vai mie care am nesocotit toate avertismentele ce mi le-am dat singură
Vai mie care mi-am plecat urechea la oricine din jurul meu în ciuda intuiţiei
Vai mie care m-am uitat la poze cu virtuţi şi mi-am zis că privesc în oglindă
Vai mie care mi-am înstrăinat ajutoarele şi mi-am nesocotit ţelurile

Vai mie care m-am transformat în balaur

Nimeni şi nimic nu poate compensa dezamăgirea ce-o am faţă de mine însămi. Broaştele râioase nu devin prinţese printr-un sărut.

Iar de Crăciun

Acum un an de zile îmi doream ceva de Crăciun, un stetoscop... n-am primit. Poate şi dacă primeam tot nu îmi era de niciun folos. Poate că oricum nu aveam nevoie de un stetoscop ca să-mi ascult inima. Poate că nici cu un stetoscop nu eram în stare să-mi ascult în mod real inima.
Evident că după încă un an de zile în care tot nu mi-am ascultat inima, sunt fix în acelaşi loc ca anul trecut. Sau nu chiar în acelaşi loc, căci în răstimpul unui an am mai adunat ceva greşeli în tolbă, să-mi ajungă de răscumpărat încă câteva secole de acum înainte. An de an, după atâţia ani, înţeleg că n-am înţeles nimic, absolut nimic din ceea ce viaţa vroia să înţeleg căci altfel n-aş fi tot aşa. Şi nu înţeleg nimic nici în clipa asta. Nici nu m-am învăţat vreun pic să plec urechea în inimă. Căci dacă aş fi făcut-o poate m-aş fi clintit măcar un centimetru, fără să am nevoie de stetoscop.
Şi pentru că tot nu am învăţat nimicuţa, anul ăsta, la fel ca anul trecut, încă-mi mai doresc ceva. Îmi doresc cu furie să înţeleg, să înţeleg, să înţeleg lecţia ce-o am în faţă de ani de zile, ca să pot şi eu să trec mai departe clasa. Nici nu ştiu cum cineva poate fi corijent atâţia ani fără să fie exmatriculat definitiv.
Şi dacă nici anul ăsta n-o să fiu exmatriculată, şi prin noroc o să mai am şi la anul o şansă de Crăciun... poate o să pricep ceva şi în sfârşit n-o să-mi mai doresc nimic, nimic, nimic, nici de Crăciun, nici de Paşte nici de lună plină nici de lună nouă... şi în sfârşit o să trec la nivelul de abecedar.

De obicei

De obicei, când calci într-un rahat... înseamnă că nu eşti deloc atent pe unde mergi... în ciuda zvonurilor care vehiculează ideea că ai avea noroc.

Despre victorii

După ce ai obţinut o victorie într-o bătălie sau o bătăliuţă, există tentaţia să te bucuri excesiv şi să te preaslăveşti de parcă ar fi cea mai mare realizare a lumii.
Problema însă se pune altfel, şi nu în toate aspectele sale victoria dintr-un moment e motiv de mare bucurie şi laudă.
Victoria presupune lupte, chinuri, probe suferinţe şi după ce ai obţinut-o aduce o mare responsabilitate, aceea de a lupta şi mai mult cu şi mai mari chinuri, probe, suferinţe, cu duşmani şi mai mari,de la nivelul următor. Asta nu înseamnă nicidecum motiv de prea mare sau prea multă bucurie, ci luarea la cunoştinţă că după o victorie, ca să nu cazi în spini şi mărăcini unde n-ai fost poate până acuma şi unde o să ai chinuri cum n-ai ştiut, ai mai multe lucruri de făcut, precauţii de luat, piedici de înfruntat, timp de acordat, mult mai mult ca înainte. După ce ai obţinut o victorie e imposibil să urmeze beatitudine nesfârşită, căci nu te mai poţi bucura de lejeritatea de dinaintea victoriei. Ca să înaintezi sau măcar să te păstrezi aici, înseamnă să faci faţă unui alt nivel, mai greu.
Dacă o victorie îţi pare că ai făcut mare brânză, şi că vei avea o viaţă liniştită de acum înainte... pregăteşte-te pentru exact contrariul.