Făcători de bine...şi binefăcători

Să mă ferească "Înger îngeraşul meu" de cei care vor să-mi facă bine din proprie iniţiativă şi cum cred ei că e bine. Încerc să înţeleg şi să nu uit că au intenţii bune, dar e ca un făcut, cei care zic că mă iubesc mai tare şi că din mare drag şi preocupare mă ajută, ăia îmi mai bagă încă un cuţit în spate. Şi nu oricând, nu nu, căci atunci când eu sunt veselă şi în direcţia "spre sus" stau liniştiţi, ci atunci când mi-e mai greu şi sunt în ape mlăştinoase, atunci aceşti "făcător de bine" zic că din iubire mă ajută sărindu-mi în cap... uită că de fapt, când sari în capul cuiva rezultatul e de mai multă greutate... deci scufundare.
După mai multe secole în care "făcătorii de bine" mi-au dat câte un "avânt"  bine intenţionat atunci când eram la marginea gropilor (norocoasă mai sunt că n-am stat pe marginea hăurilor) tot am învăţat cîteva lucruri utile:
* să mă feresc de făcătorii de bine şi să nu-i iau în serios, că-i groasă treaba, te pot juca emoţional şi arunca în deprimare, în decizii impulsive , furii etc., tocmai în momentele când ai nevoie de mai multă încredere, de minte aerisită şi limpede
* să-mi aleg cu mare mare grijă binefăcătorii
* că sunt doar două moduri în care poţi da ajutor real cuiva: atunci când ţi se cere clar "ajută-mă cu aia", scurt şi la obiect şi atunci mare ajutor mai e; sau când eşti foarte înţelept, înţelept în general sau înţelept într-o privinţă, dar nu că aşa te crezi tu, sau că ai vreo vârstă înaintată sau că eşti prieten rudă şi apropiat al cuiva... ci înţelepciune reală demonstrată prin felul în care străluceşte viaţa ta şi tu personal cu străluciri de bine.
Altfel, e ca şi cum tu ai avea nevoie de lămâie să-ţi ia greaţa de la stomac şi cineva bine intenţionat şi iubitor îţi dă kiwi... doar că fructul ăsta kiwi îţi dă bila peste cap, şi rămâi şi cu greaţa la stomac şi cu nevoia acută de lămâie şi cu răul de la bilă... şi cu bonus extra special faptul că eşti dezamăgit că tocmai ăla mai drag ţi-a făcut rău când îţi era deja rău.
Până la urmă în toată povestea asta nu-i nimeni vinovat, chiar dacă făcătorii de bine mă scot din minţi uneori ...  în povestea asta, ca în majoritatea poveştilor, tot despre cum să-ţi păzeşti bine funduleţul e vorba.

Pentru că-mi place jocul (1)

şi ador jartierele...

My "World peace"

Dacă aş fi în finala unui concurs de frumuseţe, nu oricare, ci chiar "Miss Universe", că doar n-aş participa la vreun concurs mai mărunt de-atâta, când m-ar întreba care e planul meu de acţiune...eu n-aş zice celebrul  "world peace", nu că nu-i o chestie frumoasă, doar că nu e planul meu cel mai măreţ de care să mă preocup. În schimb aş zice "cupluri minunate şi mereu mai înfloritoare". Căci ştiu că iubirea creşte în timp .. că ăsta-i rolul ei, să crească să înflorească să strălucească, nu să dispară în 2 sau 3 ani cum zic prognozele celor dezinformaţi şi pesimişti şi distructivi, nu să se transforme în duşmănii, agresiuni, minciuni şi-nşelăciuni, să scoată ce-i mai întunecat dintr-o persoană. Înflorirea, asta-i rolul iubirii, iar rolul oamenilor e s-o ude şi s-o crească, că nici pomii fructiferi nu cresc singuri. Asta-i afirmaţia mea ideală de Miss Universe, şi nu ştiu ce ar putea face un bărbat pentru asta, dar ştiu că femeile pot face multe, multe, de la alegerea seminţelor roditoare şi cele mai potrivite la întregul cultivat. Pur şi simplu ştiu.

Protector

Adevăratul protector nu prea apare la vedere. Nu ştiu de ce, nu prea încerc să înţeleg. Vestea bună e că stă prin preajmă.. prin umbră mai degrabă decât la lumină. Poate că aşa-i jobul ăsta de protector, în umbră şi-n anonimat. Important e că-i acolo când nu îl cred să fie. Şi intervine la mare nevoie, adesea fără să mă prind, fără să-i cer direct. Protectorul de meserie e nevăzut, necunoscut, dar mereu la datorie. Nu e cel ce-mi trăncăneşte multe sfaturi, nici cel care se da pe faţă cu mare prietenie, nici cel la care mă îndrept cel mai adesea la nevoie, nici cel ce mi-aş dori să-mi vie-n ajutor. Nu că aceştia n-ar vrea s-ajute sau c-ar fi rău intenţionaţi, ci că nu se pricep. Uneori, protectorul se arată cine e, alteori nu.. dar întotdeauna e atât de confortabil şi de minunat şi cald, când zac sub aripa sa protectoare şi odihnitoare. Nu-mi rezolvă problemele ci mă relipeşte într-o unică bucată cu suflul său de apă vie, nici mai devreme nici mai târziu, ci chiar înainte de a mă desface toată-n bucăţele mici de mozaic şi praf. Iar uneori îl văd, îl aflu pe adevăratul nume şi-mi pare că pricep de ce fuge în mare repezeală, nu că n-ar vrea să stea, să mai rămână, doar că-i e frică, frică că i-ar place să rămână şi mai mult. Protector aşa cum e, dar tot îi este frică, că s-ar îndrăgosti şi-ar vrea să stea mai mult decât are ca misiune.

Caut, caut şi-mi amintesc că iubesc

Am suişuri şi coborâşuri, de la bucurii şi stări de bine şi încântare tot ma fură lucrurile înspre tristeţi, furii, spaime, înspre stresuri şi situaţii din care nici nu mai ştiu să mă despleticesc şi să găsesc soluţii. Şi iar mă bucur dar inevitabil mă împleticesc şi iar mă astupă ca-n etuvă gânduri şi chestiuni ce nu văd cum să le-aranjez. Şi caut, caut, caut şi apoi îmi amintesc că iubesc. E fermecător şi mulţumesc că-s lucruri din afara mea ce-mi amintesc cum e atunci când simt că iubesc. Astfel, mă ridic eu pe picioare, tocmai când pare că mă-mpotmolesc.

Secretul unei cuceritoare

Inimi frânte şi suspine în rândul bărbaţilor, admiratori nenumăraţi şi înfocaţi, complimente îndrăzneţe şi ochi pofticioşi...ce sunt pe cale să dezvălui eu acum este de fapt reţeta secretă a marilor curtezane şi gheişe, femei fatale şi muze de-a dreptul. Femeile sunt foarte induse în eroare, caută care mai de care să se machieze, împopoţioneze, sclipicioşeze, danteleze etc., în dorinţa de a fi admirate. Dar nu se întâmpălă mare lucru, pentru că nu ăsta-i secretul muzelor. Pentru seducţie maximă de fapt este necesară o pereche de pantaloni de trening, lărguţi cât să-ţi facă fundul mai mare decât de obicei, părul ciufulit, neapărat nepieptănat de minim 2 zile, sau prins într-un fel de coadă semi căzută şi încâlcită spre ciufulită, "0" machiaj, nici măcar un strop de anticearcăn, nimic absolut nimic, nu nu, nici măcar un pic de mascara sau luciu de buze, desigur nişte încălţări sport sau şlapi sau bocăncei, ceva lejer mare şi fără urmă de toc, atitudinea odihnită şi totală neatenţie şi lipsă de interes pentru persoanele apărute în cale. Niciodată de când mă ştiu nu primesc mai multe complimente, zâmbete, saluturi şi invitaţii la discuţii măcar, dacă nu la sucuri şi cafele, claxoane şi gâturi lungite ...ca atunci când merg în trening şi nemachiată. Şi nu că ar fi o chestiune de întâmplare, ţinuta secretă n-a dat greş niciodată, e testată în ani de zile, de fiecare dată cu succes. În sfârşit mi-am dat seama de secretul marilor cuceritoare.

Crai de tobă

Aaaah Crai de tobă... din aceeaşi serie cu "Damă de caro sub cer indigo...vino să-ţi ghicesc cărţile vorbesc şi nu ne minţesc", doar că în cărţile destinului meu, de data asta. Da, de când mă ştiu, încă mă mai jucam cu păpuşi şi Crai de tobă ieşa în cărţi şi-n calea mea. Tot timpul iese craiul ăsta în drumurile mele. Nu că l-am pus eu, apare el. Nu de ghindă, nu de cupă, nu de pică. Ce să fac, dacă aşa zice cartea şi Destinul. Crai de tobă de la drum, om în straie alese, semn de apă, păi da de apă că nu degeaba o fi vorba aia "Are balta crai de tobă". Nu-i chiar totul lapte şi miere că iese când cu supărare când cu bucurie. Ce să-i fac ăsta-i rolul (măcar că eu aleg actorul). Pe temei nu se vede clar şi nu se ştie, că mai e rost încă de vreo întorsură două. Mda din păcate. Dar iese la aşternut, asta fără îndoială, iese limpede ca lumina zilei pe aşternut şi-n gând. Nu zic c-o fi ideal dar bine că apare în crucea vieţii, ca să nu fie auster. Nu ştiu cum e până la final, că în destin mai sunt şi cumpene şi zone obscure care nu se dezvăluie cu una cu două, dar până la urmă şi la final cică tot el, Crai de tobă, se ridică păgubit şi-nlăcrimat. Acu deh, ce să-i faci, aşa arată cărţile astea, nu c-am zis eu.  Eu am ştiut dintotdeauna de Crai de tobă şi mi-e drag de când e lumea, normal că l-am îndrăgit de când tot iese în maslu. Păi dacă aşa vrea Destinu să-mi pună crai de tobă în cale... eu ce să fac,  să nu-mi pice cu drag la inimă?

Cealaltă eu

S-ar putea să mai fie o eu de care nu am cunoştinţă. Sau s-ar putea să fie aceeaşi eu şi să nu-mi amintesc de mine mine. Sau s-ar putea ca oamenii care mă văd să creeze în jurul meu o fantezie a ceea ce ar dori ei să fie cineva ca mine. Altfel nu-mi explic cum de, în ultimele zile, persoane pe care nu le cunosc absolut deloc, dar şi persoane pe care le ştiu de ceva vreme, ba mi-au urat casă de piatră pentru căsătoria mea cu un bărbat ce nu l-am întâlnit în veci şi nici nu i-am reţinut numele, ba pentru afacerile mele nou începute cu succes, ba că m-au văzut la volanul unei maşini ce n-am avut-o niciodată, ba indicându-mi rochii drept fiind exact pe stilul meu, dar pe care adevărata eu eu nu le-ar purta niciodată, ba fiind strânsă cu sete în braţe de cineva pe care nu l-am mai întâlnit...Cealaltă eu, bag de seamă, are o viaţă diferită de a mea. Şi cum majoritatea persoanelor erau încântate, nu m-am mai pierdut în explicaţii şi negaţii, am zâmbit şi am primit felicitările. Că doar cine sunt eu eu să le stric bucuria, dacă cealaltă eu le-a provocat-o. Doar celui ce m-a luat în braţe i-am dat un cot, acuma poate că cealaltă eu l-ar fi sărutat, dar mie mie nu mi-a plăcut. Ce să fac.. gusturile la bărbaţi la fel ca şi la rochii ne sunt total diferite.
Eu eu sper ca toate astea să fie din cauza celeilalte eu, căci n-aş vrea ca toţi oamenii ăştia să fie de fapt vizionari şi să mă felicite pentru ce ştiu ei despre viitor, sau mai grav, ei să fie în prezent iar eu să fi rămas blocată în trecut. Nici nu zic că cealaltă eu face lucruri neplăcute mie mie, nu nu zic aşa ceva, doar că... ufff gusturile la bărbaţi şi rochii ale celeilalte eu....... eu eu n-aş vrea deloc să fiu în locul ei.

Anonima

Ma cherie a Paris

Un surâs de portăreasă

În vremuri de calm şi bucurie, m-am întrebat: Cum a venit tulburarea, când a venit, în alte vremuri de calm şi bucurie, de demult. Credeam cu ceva naivitate şi în absenţa cercetării, că tulburarea s-a strecurat ca o parşivă, ca o trişoare fără reguli şi obraz. Da de unde, am defăimat aiurea tulburarea.
Tulburarea a intrat ca o doamnă onorabilă pe poartă. Pe porţile mele. Pe care le-am deschis instant la sunetul de sonerie fără să arunc o privire pe vizor, sau pur şi simplu le-am lăsat deschise pe termen nedefinit, ca ziua în amiaza mare într-un cartier civilizat... sau chiar nici n-am ştiut că sunt şi porţi ce le-aş putea deschide şi închide, după plac. Când tulburarea a ieşit, desigur, nu există îndoială, tot pe poartă a ieşit, de bună voie sau scoasă-n şuturi, nici nu mai contează cum. Precum nici nu mai contează cum, în ce fel, chip şi-asemănare a venit, de cine sau de când a fost trimisă.
Acum că mi-a picat fisa cu musafirii nedoriţi, am un nou scop pentru viaţă. Să-nvăţ şi să mă perfecţionez în arta de-a fi portăreasă.

Dorinţa arzătoare

Dorinţa arzătoare, nu trebuie astupată ci urmată până la capăt. Căci pentru ce sunt oare ele arsurile, ba chiar obsesiile, decât pentru a-ţi da forţă şi resurse, să te împungă de la spate ca să duci lucrurile până la îndeplinire deplină?