Una din marile mele greseli?

repetata si constatata si iar repetata si iar constatata....
Sa ascult vreodata de altcineva inaintea intuitiei mele. Nici de batrani, nici de parinti, nici de cunoscatori sau ghicitori in stele...  unicul meu reper de cea mai mare incredere si putere ... adorabila mea intuitie

Si mi-am zis

... sa ma indepartez de toate,
sa vad ce-i real al meu, trait, experimentat, simtit profund
si sa-le-mping pe toate celelalte de la mine
sa le tin la distanta cuvenita celor ce sunt posibile la fel de mult pe cat pot fi si false
chit ca-s vechi cu mine de o viata,
sau de sunt noi de numai ieri
chit ca vin de la surse-apropiate, parinti sau prieteni sau maestri, ghizi ori specialisti
ori de la surse dubioase,
sa le tratez pe toate egal - posibile, dar nereale
pana la propria-mi proba, personala si contrarie

Revelatia de azi

Cineva mi-a dat o idee pe cat de simpla pe atat de fascinanta. Am avut o revelatie, mi-am dat seama de ce am o gramada de idei si nu le pun in practica inca, de ce am o gramada de dorinte in care investesc energie si nu s-au indeplinit inca, si diverse de acelasi soi.
Pai mi-a zis cineva ca daca tot te rogi si lansezi in Univers o idee, un proiect, o dorinta, ar trebui sa precizezi si un moment in care ai vrea sa se indeplineasca... altfel ce iti trimite inapoi Universul? Desigur ca Universul, dragutel cum il stiu, raspunde mereu, doar am vazut asta, dar, deoarece nu i-ai mai zis si cand sa-ti trimita ce vrei, el iti trimite cand vrea el, cand considera de cuvinta ... iar Universul are la tiiimp, gramezi, pentru el 10 ani nu inseamna mai nimic, dar pentru tine... si 10 zile sunt uneori prea mult de asteptat.

Si tronc, mi-a picat fisa, diferenta sta in micul amanunt temporal.
De acuma cand mai doresc ceva, cand mai rostesc vreo rugaciune sau vreo rugaminte, voi mentiona: "chiar acum", "de azi", "de saptamana viitoare"  etc. Clar pentru mine, clar pentru Univers, toata lumea fericita.

Varianta pozitiva

Da ce-am inebunit de tot? Scriu pe propriul meu blog doar cand sunt frustrata, enervata, trista, agresiva, bosumflata... ce se intampla aici? Am decis solemn sa scriu doar cand voi simti in mine ceva dragut, cald, bland,pozitiv de transmis. De-acum inainte comut pe Varianta Pozitiva.

Eroii de poveste ...

Am obosit si sincer mi s-a luat nespus de eroii de poveste. De eroii din povestile mele, in care joaca oamenii din viara reala.
M-au epuizat toate povestile tesute in jurul celor din viata mea, carora le incredintez partituri bine puse la punct pentru a deveni eroi in povestirile mele, personaje cu roluri bine definite, epice, marete... Oamenii din realitate nu-si joaca rolurile atribuite pana la capat, uneori se ridica la maretia partiturii dar nu in permanenta, alteori fac dupa cum ii taie capul si firea umana. Iar eu am obosit sa le tot atribui roluri bine definite, sa le explic cum sa intre in pielea personajului care se asteapta de la ei si cel mai tare am obosit sa stau cu inima stransa cat un purice cand recita alte partituri sau sa transpir de incordare concentrandu-ma, eu cu emotii pentru ei, cand au tendinta sa devieze de la rol.
Pur si simplu, am obosit, mi s-a luat, m-au epuizat toti eroii astia din povestile mele.
Nu-i deloc rentabila meseria de scenarist in lumea altora. Asa mai bine ma concentrez in exclusivitate pe personajul-eroina, EU. Sa iasa barem epopeea.

Când totul e bine

Când totul e bine îţi dai seama că singurul lucru care a mai rămas de făcut e să mori. Atunci preferi ca nu toate să fie chiar în ordine, ca nu toate să fie chiar bine, ci să te mai lupţi pentru una alta, să te mai chinui pentru câte ceva, să îţi mai faci planuri şi să te mai simţi nemulţumit. Privind lucrurile-n felul ăsta, de ce-ar vrea cineva să fie totul bine?

O formă naturală

Am cunoscut odată un om, care iubea atât de mult, încât în cele mai triste şi deznădăjduite momente ale sale, vedea pe potecile pe care călca peticele de iarbă în formă de inimioare, bolovani în formă de inimioare, mâl în formă de inimioare.... la tot pasul. Unde alţii vedeau doar petice de iarbă, pietre, mâl... el vedea forma de inimă. De ce? Pentru că e un om ai cărui ochi pot percepe forma de inimioară, aşa cum sunt ochi care pot percepe mai multe tonuri de culoare în timp ce alţii nu pot. Sufletul omului ăstuia cunoaşte iubirea, adevărată, uneori chiar şi neîmpărtăşită, uneori chiar şi dureroasă şi de-aia percepe cu ochii forma de inimă a naturii.
Într-o vreme când eu eram deznădăjduită, am privit mai bine prin apa din râul prin care mergeam, şi am văzut pietrele în formă de inimă, una, şi încă una. şi încă una, atât de multe, de colorate, de toate mărimile. Niciodată nu mi-am imaginat cât de multe sunt, şi apoi am văzut inimile din frunze, şi buturugi şi nori şi modele pe blana animalelor ..... inima, un model atât de surprinzător de des desenat de natură.
Natura e plină de forme de inimioară, cred chiar că e una dintre cele mai des întâlnite forme pe care le produce. Doar că nu toţi au ochi să le vadă.

Despre reguli

Oamenii înţelepţi spun ca trebuie să experimentezi şi să simţi totul în mod personal şi interior. Sunt de acord cu ei. Şi am experimentat nişte lucruri. Şi până acuma am ajuns la o înţelegere personală şi interioară referitoare la reguli, reguli în general, orice fel de reguli: La naiba cu regulile, te tin pe loc.

lucrurile simple

lucrurile simple... sunt puţine...sunt concluziile la care ajung mereu, iar şi iar, după un timp le uit sau le las voit într-un con de umbră, mai trăiesc o bucată de timp, mai caut şi mai experimentez noi teorii, păreri, doctrine şi persoane, mă mai agit, mă mai isterizez sau mă mai traumatizez... şi când mă satur de toate astea, mă întorc în acelaşi punct pe care l-am ştiut mereu:
trebuie să fii maestru în a-ţi astupa urechile, să devi complet surd la tot, la absolut tot şi toţi din jurul tău, indiferent cum se numesc, cum apar,cum ajung până la tine, în fiecare minuţel şi clipă zi de zi... surd fără excepţii. Şi când ajungi la intersecţie de drumuri să îţi zici aşa: "Inimă, draga mea, unde ai chef să mergem noi acum?"

obsedata, dependenta si iresponsabila

... si cam atat. am spus in titlu tot esentialul

Nu-mi place să învăţ

Lumea spune, în general, că rostul pe această lume e să înveţi. Viaţa ca o lecţie.
Mie nu mi-a plăcut niciodată să învăţ, nici acum nu-mi place. Evident nici n-am învăţat vreodată mare lucru, sau ceva care să-mi rămână mult timp în minte, nici din şcoala ca instituţie nici din lecţiile vieţii de zi cu zi.
Nu-mi place să învăţ, nu îmi place să depun eforturi în această direcţie în mod voluntar şi (păstrând rezerva de bun simţ în cazul afirmaţiilor categorice) cel mai probabil niciodată n-o să depun mari eforturi să învăţ.
Prefer, în schimb, să simt. Am întrebat odată Universul. Şi mi-a arătat cum e să trăieşti doar simţind. Niciun gând, nicio analiză, nicio judecată, nicio lecţie de învăţat. Totul perceput prin inimă şi emoţii, acum, aici. Cele cinci simţuri existând şi ele cu informaţiile pe care le culeg în mod normal, dar undeva în plan secund, pe fundal. Acelaşi copac, aceaşi aromă de floare, aceeaşi clipă, dar simţită doar emoţional, fără niciun gând, fără nicio lecţie. Şi mi s-a părut totul atât de încântător dar mai ales atât atât de incredibil de simplu. Atât de simplu încât mi-am spus că aşa voi face de acum înainte... (n-a mai părut după aia la fel de simplu, în ciuda încercărilor, dar asta e o altă poveste).
Ideea e că nu pot afirma cu mâna pe inimă că ştiu care e rostul vieţii, chiar dacă tind să fiu mai mult sau mai puţin de acord cu alţii. Dar în viaţa asta mie-mi place să simt emoţii. Nu să învăţ.

"One of a kind"

Mi-am dat seama că în viaţă cunoşti două tipuri de oameni.
Oamenii care apar şi se încadrează într-o anumită categorie standard în raport cu tine, oameni cu rol "clasic".Sunt oamenii pe care te aştepţi să-i întâlneşti, şi, că-i vrei, că nu-i vrei (în funcţie de subcategorie)ştii că vor apărea. De genul: vecini, colegi, admiratori, prieteni, persoane care-ţi sunt alături la nevoie, persoane pe care le ajuţi tu la nevoie, trădători, cunoscuţi cu care eşti obligat să socializezi, rude, şefi, persoane care te inspiră, învăţători, iubiţi, soţi, oameni pe care i-ai cunoscut cândva dar nu-ţi mai aminteşti de ei ...... şi lista cu subcategorii este incredibil şi aproape infinit de lungă.

Al doilea tip de oameni sunt cei la care nu te aştepţi. Care vin la fel ca primii în viaţa ta, însă joacă un rol punctual, de tipul "one of a kind". Cei pe care nu-i pui în nicio categorie. Pentru că au avut un singur rol de care-ţi mai aduci aminte. Însă un rol irepetabil care te-a influenţat definitiv. De exemplu: persoana care ţi-a rupt piciorul, persoana care a adus în viaţa ta pasiunea pentru ceai.......... şi ca să fiu sinceră, nu mai găsesc un alt exemplu în momentul ăsta... lista asta e mai scurtă.
Aceştia, din a doua categorie, peste secole şi milenii vor rămâne în amintirea ta ca fiind: persoana care ţi-a rupt piciorul, persoana care a adus în viaţa ta pasiunea pentru ceai ......... şi la care nu te-ai fi aşteptat niciodată.