Victor.Victoria

Unii oameni sunt artişti. Alţii sunt înţelepţi. Alţii muzicanţi. Unii oameni sunt ticăloşi. Alţii sunt meşteşugari. Unii oameni sunt părinţi buni. Alţii sunt pricepuţi în a face bani. Unii oameni sunt luptători, şi orice ar face altceva, tot în luptă sunt prinşi, pentru că asta sunt ei. Luptători.Pot face din toate celelalte câte un pic, dar mai devreme sau mai târziu vor fi trimişi la luptă. Pentru că asta sunt ei. Luptători. Şi nu contează că sunt obosiţi, răniţi. Nu contează ca le e un pic rău, sau mai mult rău. Sunt trimişi la luptă. Pentru că sunt luptători. Şi se doreşte de la ei să lupte, nu până nu mai pot, ci până ce cad morţi fără suflare. Şi nu e dupa cum vor ei.

'Altul desigur...'

'Altul desigur te va iubi mai mult/ Va fi un alt început'...
zice un cântec mai vechi, pe care l-am reauzit recent.
Şi e fantastic cum aproape întreaga viaţă roieşte în jurul acestui gând sau al unora asemănătoare. Îl cunosc foarte bine, pentru că l-am practicat şi eu.
Bărbatul actual nu mai e mulţumitor, lasă că vine altul şi o să te iubească mai bine şi mai mult. Prietenele nu-ţi mai sunt pe plac, sunt prea invidioase şi cicălitoare, lasă că scapi de ele şi vei găsi altele mai simpatice. Jobul e nasol, un alt job nou va fi mai bun.
Fals, cat se poate de fals, noul bărbat, prietenă, job etc. va ajunge la momentul în care nu va mai fi mulţumitor, bun, potrivit, încântător etc. Şi tot aşa la nesfârşit cu alţii şi cu noi începuturi. Problemă fără scăpare, deoarece principiul este greşit.
Altul desigur...nu te va iubi mai mult. Nici mâine, nici pe veci. Pentru că nu altul, alta, altceva e problema şi motivul mulţumirii sau nemulţumirii. Nu ţine de altul şi de noi începuturi nesfârşite. Niciodată n-a ţinut de ceva din exterior.

Lecţia unui câine agresiv

M-am întrebat, ce te poate învăţa un câine agresiv, hăituit lovit şi cu colţii scoşi de nervi, poposit şi prins fără loc de fugă fix în faţa căii tale de acces.
Poate că nu mare lucru, poate că nimic, poate că lecţii despre frică... sau poate că dincolo de asta, o mare lecţie de iubire. O mare lecţie despre reacţii nepotrivite în locul iubirii.
De obicei când cineva ne serveşte la tavă sau la pachet o porţie rece gheaţă, agresivă, mânioasă, răutăcioasă, reacţia automată este aceea de a-i servi înapoi ceva rece, agresiv, mânios, răutăcios... pe măsură. Iar lucrul ăsta este ilogic. De ce când s-a produs un dezechilibru şi cineva are un moment rece i se oferă şi mai mult rece. Oare rece + rece nu înseamnă 'şi mai mult rece'? Oare pentru a echilibra ceva rece nu e necesar de ceva mai cald decât de obicei? Tocmai pentru a nu adânci dezechilibrul? Când cineva e mai agresiv oare echilibrul nu se aduce prin mai mult spirit împăciuitor? La mai multă mânie nu-i oare nevoie de mai mult calm pentru echilibrarea balanţei?
Şi atunci de ce de cele mai multe ori reacţionăm exact invers şi pe urmă ne mirăm de ce oamenii ajung să se strângă de gât.
Iar un câine agresiv şi de fapt speriat, cu siguranţă te va linge şi va da prietenos din coadă îndepărtându-se din calea ta dacă la stresul lui îi arăţi puţină iubire şi răbdare în loc să-i dai un şut sau să strigi la el violent.

Valy

Nu ştiu prea multe despre Valy. Nu ştiu dacă e o femeie atrăgătoare, poate chiar frumoasă sau doar drăguţică. Nu ştiu dacă Valy este o femeie drăgăstoasă, feminină, sau poate mai rece şi rezervată, mai ales în zilele cu ploaie. N-am nicio idee dacă Valy este înaltă sau mititică, dacă este subţirică sau voluptoasă. Nu ştiu dacă are părul şaten sau mai închis la culoare. Şi nici n-am vreo idee dacă are ochii tulburi şi apoşi sau fermi şi strălucitori.
Ştiu doar că a lăsat urme adânci ausupra unui bărbat despre care nu ştiu mai nimic. Nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, dar ştiu că Valy este sau a fost suficient de importantă pentru acest bărbat trecut bine de 60 de ani. A fost sau este în continuare suficient de importantă încât să lase urme adânci asupra acestui bărbat, urme permanente pe pilea sa, şi nu doar sub forma unui singur tatuaj cu formă de nud feminin sub care scrie cu litere disproporţionat de mari 'VALY', ci chiar sub forma a două tatuaje intitulate 'VALY', pe ambele braţe. Nu ştiu dacă Valy a lăsat urme la fel de rezistente sau poate şi mai durabile scrijelite în sufletul lui. Nici nu ştiu dacă Valy l-a iubit pe acest bărbat vreodată şi dacă a fost marcată măcar tot pe atât de el. E limpede însă că Valy cu ochii ei verzi, sau poate căprui, sau poate albaştri, a lăsat urme suficient de adânci, pe pielea acestui om, suficient de adânci cât el s-o poarte pe Valy, cel puţin pentru toată viaţa asta, imprimată până la capăt pe braţele sale.

Teorii, teorii

M-am săturat până peste cap de teorii. Oamenii sunt buni la teorii, majoritatea timpului dezbat, împărtăşesc, se agită pentru teorii. Există atâtea teorii, despre orice lucru care mişcă sau e de plastic în lumea asta. Teoriile sunt atrăgătoare, înălţătoare, creatoare de iluzii plăcute sau chinuitoare. Dar rămân doar teorii şi nu sunt una şi aceeaşi treabă cu realitatea. În schimb ocupă fără probleme peste 90% din preocupările şi timpul oamenilor. Teorii despre viaţă, despre iubire, despre eşec sau copii. Teorii despre metode, tehnici şi idei. Teorii despre teorii. Un cerc vicios al teoriilor care-ţi amorţeşte vigilenţa şi puţine şanse mai sunt să scapi.
Există atâtea teorii şi atâtea preocupări preponderent legate de teorii încât în marea majoritate a timpului uităm să trăim.
M-am săturat până peste cap de teorii, construite în intimitatea minţii proprii sau discutate cu alţii, teorii în faze avansate sau în faze incipiente.
M-am săturat de atâtea teorii. Aş vrea acum să mai şi trăiesc.

Lucrurile definitive

Lucrurile definitive nu există. Şi cu asta basta. Şi când îi aud pe ceilalţi sau pe mine însămi cu afirmaţii de genul Nu mă mai întorc niciodată acolo, Nu mai fac niciodată cutare lucru, Voi fi întotdeauna alături de tine şi alte afirmaţii din această serie, pufnesc în râs. Pentru că în râs pufneşte şi Viaţa, care auzind astfel de afirmaţii se decide să fie ironică şi să te determine să comiţi în scurt timp fix acel lucru pe care-l negai definitiv un pic mai devreme.
Afirmaţiile definitive se năruiesc repede exact prin contrariul lor, deoarece Viaţa e ironică şi ţine morţiş să ne reamintească mereu că lucrurile definitive nu există.

Rămaşi în urmă

Parte a drumului pe care mergem conduşi de imperiul apăsător al timpului e veşnica schimbare a faptelor a realităţilor a lucrurilor şi a oamenilor. Uneori lucrurile sunt bune, oamenii din jur sunt drăguţi şi simpatici şi e aşa de plăcut ce se întâmplă. Dar oricât de plăcute ar fi vine un moment când toate rămân în urma ta... sau le laşi tu de bunăvoie în urma ta. Realităţile, necesităţile, credinţele se schimbă uneori fără să-ţi dai seama, priorităţile se modifică uneori total. Iar asta înseamnă că uneori oamenii dragi rămân în urma ta. Pentru că deşi nimic nu se schimbă cu ei... se schimbă cu tine.
De multe ori am crezut că oamenii pleacă din preajmă şi nu mai rămân în preocupările noastre doar atunci când nu mai sunt simpatici, deschişi, prietenoşi şi alte atribute de bine. Nimic mau fals. Chiar şi pe oamenii minunaţi vine un moment când îi laşi în urmă, pentru că ai alte lupte acute ale prezentului de care trebuie să te îngrijeşti. Alţi oameni poate mult mai agasanţi, mai răutăcioşi, mai intriganţi, mai negativi intră în preocupările prezente, nu pentru că ai devenit masochist, ci pentru că nu ai de ales dacă vrei să trăieşti.
Am şi eu rămaşii mei în urmă iar alţii foarte probabil vor mai urma. Şi chiar de nu mai ştiu de ei de mult, îi simt şi-i gândesc cu acelaşi drag, neştirbit.

Dacă gândeşti

Dacă gândeşti lucrurile se complică. Dacă gândeşti te abaţi de la linia echilibrului instinctiv, natural, optim şi eficient. Începi să vezi mai multe variante şi să îţi apară confuzii. Dacă gândeşti lucrurile simple şi uşoare se divizează, se multiplică, se măresc şi devin dinozauri şi dragoni. Dacă gândeşti bucuriile elementare devin insuficiente şi simplul acoperiş modest deasupra capului se transformă în umbra palidă şi dezamăgitoare a unui palat. Dacă gândeşti frumuseţile naturii au tendinţa să se risipească în zare şi capra vecinului să pară mai bucălată şi mai sprâncenată şi colacii vecinei mai rumeni. Dacă gândeşti iubitul cel minunat îşi pune masca cu dublu chip, de inşelător şi aburitor. Dacă gândeşti prietenii cei buni te vorbesc de fapt cu invidie şi fac conspiraţii împotriva ta. Dacă gândeşti odihna înstelată a nopţii se dă peste cap de trei ori devenind agitaţia urbană cu zumzete şi praf. Dacă gândeşti ziua de mâine nu-ţi mai este suficientă căci îţi doreşti încă 100 de ani.
Dacă gândeşti... ajungi să te vaiţi de dureri de cap.

De ce nu apare Făt Frumos pe cal alb

Fetele şi femeile din toate timpurile şi zonele lumii visează mai în glumă mai în serios că într-o zi o să apară în viaţa lor Făt Frumos cel iubitor, atent, romantic, galant, elegant, bogat cu castel şi cal alb şi multe alte minunăţii. De multe ori mamele sunt cele care le inoculează de mici fetelor această idee care ajunge până la nivelul la care fata respectivă să creadă că Făt Frumos i se cuvine, cu tot cu calul său alb, şi cum el nu apare fata se simte frustrată şi nedreptăţită de viaţă.
Şi dacă la aşteptările privind venirea lui Făt Frumos aproape nimeni nu face excepţie altfel stau lucrurile când vine vorba la a analiza un pic situaţia reală. Nu prea multe femei îşi pun problema dacă într-adevăr merită un Făt Frumos. Că la urma urmei, fiecare primeşte în viaţă ceva pe propria măsură, ceva asemănător, ceva meritat. Căci doar trăim într-o lume cu un Dumnezeu just în faţa căruia nu merge cu pile, vorbe bune, şpăgi, ci doar pe merit. Aşa că fiecare femeie are în viaţă Fătul pe măsura proprie şi personală. Iar pentru Făt Frumos este limpede că îi este pe măsură Ileana Cosânzeana, Zâna Znelor... ceva suav, pur, iubitor, gingaş etc.
Femeile care-l aşteaptă împreună cu mamele lor pe Făt Frumos, nu prea îşi pun problema şi nici nu prea se întreabă dacă sunt vreo variantă a Cosânzenei sau a Zânei ca să fie îndreptăţite să-l aştepte pe acest Făt mult dorit împreună cu calul său alb. Şi adevărul e că , dacă vreo fată sau femeie ar sta să analizeze până în straturile sale de profunzime şi dacă ar putea fi complet sinceră cu ea însăşi, foarte rar ar putea descoperi calităţile Cosânzenei. Eu una nu prea cunosc nici Cosânzene, nici Zâne (chiar dacă afirmaţia asta poate supăra pe fetele şi femeile pe care le cunosc).
Putem pune problema şi din cealaltă perspectivă. Din perspectiva lui Făt Frumos. El care e un bărbat atât de minunat, de curat şi de înzestrat cu calităţile cele mai cele, de ce ar fi condamnat să trăiască alături de o femeie mai prejos lui? În lumea asta a noastră cu Dumnezeu corect şi milostiv, Făt Frumos nu ar putea fi niciodată nenorocit de soartă prin cuplarea cu o femeie cicălitoare, meschină, răutăcioasă, geloasă, cu ochii la alţi bărbaţi, mincinoasă, laşă, slabă de înger, intrigantă, mânioasă, afurisită, posesivă, orgolioasă, obsesivă, neînţelegătoare, înfumurată etc. etc. etc. Bărbatul care ar merita vreuna dintre aceste variante de femeie, şi dintre variantele combinate şi dintre multe alte variante neamintite aici, ar fi orice altceva dar nu Fătul cel Frumos. Deci Făt Frumos merită ceva sublim aidoma lui, doar n-o să i se dea o femeie ce este mai puţin de atât.
Fiecare fată şi femeie are Fătul aidoma sa, chiar dacă vrea să-şi recunoască sau nu, chiar dacă adevărul doare uneori, chiar dacă e mai plăcut să-ţi plângi de milă că n-ai noroc în viaţă, în loc să te chinui să câştigi măcar o parte din calităţile Cosânzenei.
Deci, mie una mi-e tare limpede de ce nu prea apare la toate colţurile de stradă Făt Frumos călare pe mândru bidiviu alb. Şi mi-e şi tare clar de ce marea majoritate a celor ce-l aşteaptă pe Fătul Frumos (desigur la pachet cu animalul alb şi pur)nu va acumula decât multe frustrări aşteptând în van ceva ce până la urmă nici nu merită, nici nu îi este pe măsură.

În Valea lui Habar n-am

Nu ştiu exact când am păşit cu pas timid şi nebănuit afară din lumea celor ce le ştiu pe toate, celor ce cred că procedează cum trebuie şi celor ce vor să îi chinuie şi pe ceilalţi cu toate astea. A fost probabil ceva insesizabil, m-a furat vreo idee, vreo impresie, vreo ambiţie, vreo sălbăticiune... aşa cum a păţit feciorul de domn în goana sa după iepure, păşind fără să-şi dea seama în Valea Plângerii şi îndepărtându-se apoi de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Odată ajunsă în această Vale tulbure, Habar n-am, domn aprig, alunecos şi hâtru, mi-a sărit pe neaşteptate în spinare, şi-a înfipt tentaculele în rinichi, ficaţi, plămâni şi creştet şi a rămas lipit de mine, respirând din respiraţia mea, hrănindu-se din hrana mea. Dacă ştiam vreodată ceva,acum habar n-am. Dacă credeam că înţeleg în profunzime ceva, acum habar n-am. Dacă credeam vreodată că ştiu să procedez corect faţă de cineva, acum habar n-am. Dacă înţelegeam vreodată ceva despre mine... acum habar n-am.

Habar n-am trăieşte acum cu mine, s-a însoţit cu mine şi nu dă semne că m-ar elibera curând. El ştie, pe toate le ştie, dar nu crede că merit să le împărtăşască cu mine. Aşa că deocamdată eu rămân cu Habar n-am şi el cu mine.

Ce-am pierdut (1)

Anul numit 2010 încă nu s-a terminat, am totuşi un impuls de a face bilanţul lucrurilor pe care le-am pierdut anul ăsta... deşi anul calendaristic nu s-a încheiat încă. Adică ar mai fi timp să mai pierd una alta până în 2011. Dar aşa cum există un 'an financiar-contabil' care se încheie în martie aş putea considera că 'anul pierderilor de toate felurile' se încheie în septembrie. Aşadar un bilanţ cu pierderi, încropit pe fugă, la mijloc de septembrie nu e chiar un lucru deplasat.
Ce-am pierdut anul ăsta:

*şirul zilelor din săptămâna, ordinea zilelor de luni, a weekendurilor
*preferinţele pentru vară sau primăvară în defavoarea celorlalte
*dorinţa de a câştiga sume de bani cu multe zerouri în coadă şi dorinţa de a-mi achiziţiona pantofi de două ori pe săptămână
*ocazia de a-mi face fericiţi părinţii şi câţiva prieteni neştiutori prin transformarea mea într-o femeie familistă, mutată pe alte meleaguri, lângă un bărbat bun
*ideea fixă de a mă răzvrăti împotriva naturii pentru planuri de viitor fantasmagorice
*bucăţi din bariera pe care am ridicat-o cu mintea mea cea implacabilă în faţa intuiţiei ce-mi părea 'nebunească'
*nerăbdarea de a transforma pe loc oamenii din jur, după mintea şi asemănarea mea
*dorinţa de a-i avea în genunchi în faţa mea pe cei care m-au întors pe dos de-a lungul timpului
*impresia că pot să merg mai departe pe drum de una singură, fără sprijin al celor din exterior
*senzaţia că aş ajunge vreodată să-mi doresc să nu mai existe bărbatul potrivit în viaţa mea
*gândul că cei care îmi arată vreo doză de agresivitate sau opoziţie nu au nimic minunat sau valoros în interiorul lor
*impresia falsă că oamenii în condiţii mizere nu pot face necondiţionat
lucruri cu tot dragul şi cu toată inima
*tendinţa de a păstra pentru mine senzaţiile negative produse de oamenii dragi şi apropiaţi
*impresia că analiza riguroasă mentală, de durată şi profundă a ideilor m-ar putea ajuta în alegerea variantelor mai bune

Şi lista continuă

Nonaniversări

Cine zice că ziua mea de naştere e o dată pe an, zice greşit. În anumiţi ani, ziua aniversării mele e de mai multe ori. În unii ani suflu în lumânări în mai multe rânduri şi primesc mai multe torturi-surpriză la intervale diferite de timp. Oamenii mă sună în diferite zile chiar din luni diferite să-mi ureze 'la mulţi ani'. Ca să nu mai zic de cadouri de ziua mea care încep intr-o zi şi se mai termină abia după multe săptămâni.
Hmm... e ca şi cum m-am născut de mai multe ori, e ca şi cum stau într-o aniversare permanentă. Şi e drăguţ tare. Şi-mi amintesc de desenele animate cu 'Alice în Ţara Minunilor' ale lui Disney, când Pălărierul cel Nebun împreună cu Iepurele de Mai trăgeau de Alice ca să-i serbeze 'Nonaniversarea'. Alice era cam reticentă, cam temătoare şi nu prea înţelegea ce se întâmplă. Poate că nici eu nu înţeleg mare lucru dar de mine nu trebuie să tragă cineva ca să mă nonaniverseze. Mie îmi place chiar. Ce drăguţ ar fi să nu se termine, s-o ţin aşa într-o nonaniversare pe termen nedefinit, la braţ cu Pălărierul cel Nebun şi Iepurele de Mai.